SindromulGoaga.ro » teatru

O scena

admin — Tue, 27 Jul 2010 10:37:23 +0000

“Cu un zambet nu se face primavara”, ii sopti la ureche.
Da, dar un zambet poate sa aduca prima raza de soare in toiul iernii!

Si se sarutara, zambind.

“O atingere imi da fior. Dar oare cat va tine acest fior?…”
Acesta va tine atata timp cat voi fi langa tine. Pentru ca de mainile imi vor fi tremurand, tot te voi atinge cu al meu sarut.

Si o stranse la piept, incet.

“O vorba frumoasa poate fi urmata de un potop de cuvinte urate…”
Dar daca vorba frumoasa prinde pamant proaspat, aceasta va creste in mii de alte cuvinte din ce in ce mai frumoase!

Si-i soptii la ureche un cuvant. Atat. Si rase vesel.

Luna se ridica incet, prafuita, pe decorul negru al noptii.

…………………………………………………………………..

Sala se goli. Piesa se termina. Oamenii isi luara hainele de la garderoba si se dusera la casele lor, intrara din nou in vietile lor. Vraja se risipi.

Cei doi actori mai ramasera cateva clipe in spatele scenei si se uitara lung unul la altul.

“Oare am jucat bine?”
Nu am de unde sa stiu… La revedere. Repetam si maine.

Cand se saruta doi barbati

admin — Fri, 23 Apr 2010 07:07:52 +0000

Dom’le…cand se saruta doi barbati, asa…in vazul lumii…exista doua reactii, in functie de sexul (dar si sexualitatea) alora de se uita:

1. Barbatii. Cei mai multi dintre tipi…intorc capul, se scarbesc, scot sunete specifice de genul “yeeew….arrrggghhhhhh”. Unii, daca este in public, pot deveni violenti – astia fiind aia nesiguri pe sexualitatea lor in principiu…

2. Tipele. Ele fac ochii mari, se bul…buca, ranjesc, se simt bine, li se pare interesant/erotic/sexual, placut. Doar cele pudice intorc capul si PAR scarbite. Dar acelea de principiu sunt membre ale site-urilor de dating religios.

Postul vine ca urmare a reactiilor observate de mine in sala Teatrului Foarte Mic unde am spectaculat (adica am fost spectator la – n.a.) piesa Sado Maso Blues Bar. Si acolo carevasazica se saruta…foarte…pasional…si suculet…doi tipi. Timp de vreo 30 de secunde. Tipii erau in mare parte scarbiti, pluteau sunete de sila prin sala… Ele in schimb…ranjeau si se uitau in AMANUNT!

Aplauze. Cortina cade.

Va iubesc pe toti pe rand, in stil teatral.

Pantomima lui Dan Puric se muta in centrul Bucurestiului

admin — Fri, 26 Mar 2010 14:04:37 +0000

“Made in Romania”, pantomima lui Dan Puric, in centrul Bucurestiului. De data aceasta, o trupa de mimi face reclama unui magazin al Romtelecom! (GALERIE FOTO)

Super fun. Check it out!

Teatrul din Romania

admin — Mon, 15 Mar 2010 13:29:39 +0000

Am fost recent cu Alex la teatru, piesa Lear. Doar Lear, nu si “Regele” in fata, intrucat distributia a fost exclusiv feminina – asa a vrut regizorul Andrei Serban.

Trecand peste piesa in sine despre care va scrie at some point insasi Alex, am remarcat alte chestiuni.

Sala de la Gradina Icoanei este extrem de versatila, se poate modifica/schimba foarte mult, regizorii au libertate de miscare foarte mare. Acum era…o scena lunga, ridicata in doua parti, publicul fiind asezat de o parte si de alta a ei. Alta data cand am fost, avea forma de arena, alteori este sala clasica.

Oamenii tineri si foarte tineri au devenit predominanti in sali, cu cat piesele devin mai moderne si teatrul romanesc devine mai promovat stradal/reclame agresive. Pana la urma, si asta este un business.

Parintii care merg cu copii mici ar cam trebui sa citeasca macar putin despre piesa, altfel respectivii copii, saracii, ar putea ramane cu sechele. In spatele nostru era o fetita de vreo 5-6 ani cu taica-sau. Piesa contine nuditate, multa vopsea sangerie, pistoale, cutite. Na, ca in Shakespeare…modern. :D

Biletele pentru aceasta piesa sunt vandute in totalitate, saptamani intregi de acum inainte. Ca si pentru altele, din cate am tras cu urechea la ce se vorbea pe acolo. Teatrul NU va muri, este mult mai…natural, surprinzator, interactiv decat filmele.

Mi se pare corect sa platesti o suma mult mai mare pentru a merge la o piesa de teatru decat la un film. O suma cel putin la fel de mare cat a CUMPARA un film abia aparut pe piata, in formatul cel mai modern – in cazul nostru, Blu-ray. Cei care spun ca “vai, ce scump este sa mergi la teatru…”, sa se gandeasca ca din banii aia trebuie sa traiasca niste oameni, sa se investeasca in componente de scenografie, costume, modernizarea spatiilor si asa mai departe.

Taciune

admin — Tue, 22 Dec 2009 11:13:25 +0000

Spiritul meu alb a fugit de mine si s-a ingropat intr-un maldar de gunoi si de acolo a iesit tuciuriu. A incercat sa se impreuneze cu mine si m-am luptat, dar raul tot timpul infrange.

De ce dupa un timp nu mai avem incredere in filmele cu final fericit, de ce pare totul mai…neverosimil astfel?

Si acum am un spirit tuciuriu adanc infipt in coloana mea vertebrala care ma schimonoseste si ma oboseste si ma loveste ritmic peste calcaie. “Diii, haimana, DIIII”, imi striga el, spiritul cel tuciuriu, impingandu-ma spre marginea prapastiei. Iar apoi, ca intr-o gluma morbida, ma opreste la cativa centimetri de marginea haului si, razand, imi sopteste “Ho ca nu te omor…as muri si eu cu tine, neghiob ce esti!”

De ce oare prapastia ne atrage, ne striga si ne raspunde…si totusi ezitam sa ne aruncam in ea? Toti avem cumva vreun spirit tuciuriu care ne opreste sa ne eliberam de corpul asta?

Cu timpul, spiritul tuciuriu deveni negru de ura, greata, dispret si ranchiuna si isi intinse tentaculele din coloana pe piciorul drept pana aproape de fluierul piciorului. Si am inceput sa schioapat, sa ma tarasc pe strazi. Si apoi, nesatul, un alt tentacul fu aruncat spre ochi, inima si creier, si mi-am pierdut sentimentele si vazul si nu mai puteam sa simt zambetele.

O parte din mine inca lupta cu spiritul. Inca ma scarpinam, inca ma zbateam noptile si mai primeam in vise crampeie de lumina si de munti si de valuri si de amintiri cu un sarut. Si apoi ma trezeam, ma uitam in oglinda (oglinjoara cine-i cel mai negru spirit din tara?) si ma speriam si ma uram.

Dorinta oamenilor de a se oglindi – atat de egoista…si totusi atat de placuta si necesara…Cum ar fi o lume fara oglinzi, fara posibilitatea de a ne reflecta chipurile…?

…totul pana intr-o buna zi cand am decis ca nu pot trai astfel. Asa ca am luat un cleste, mi-am crestat usor ceafa si, incet, am apucat de vertebre si am inceput sa le scot, una cate una. Spiritul se zbatea, urla, tipa, dar nu ma putea opri. Dupa ce ultima bucata din coloana imi iesi din corp, cazui sleit la pamant, cu un zambet larg. Vertebrele zaceau innegrite intr-o balta de sange langa mine.

Acum nu mai pot merge, dar macar m-am regasit.

Fulg

admin — Fri, 18 Dec 2009 13:51:27 +0000

Si daca fulgul va cadea din ceruri pe-al tau san
voi putea oare sa suflu cald in el?
Si daca vei dori sa cazi si tu foarte de sus,
ma vei lasa sa-ti pun o aripa din nou?

Si de vei vrea sa nu ma vezi cand plang,
ma vei lasa pe ochi sa te ating
si sa nu vezi?
Iar de-al meu ras sa-l vezi iar vei voi,
vei vrea tu oare mana sa mi-o tii?

Si-atunci inlantuiti ne vom ‘nalta si fulgi de nea
se vor izbi
de goale corpuri albe stranii in plutiri
si abur si argint vom saruta.
Iar de muri-vom in cadere va fii sa fie
rau nu-ti va parea caci
imprimata-n nea urma noastra pe veci
va sta.

Dialog cu luna

admin — Fri, 21 Nov 2008 10:23:30 +0000

Azi o sa scriu o poveste. De maine mi-am tot zis ca azi o sa scriu o poveste.
… despre?
despre cum sa evaluez oprelistile.
de maine mi-am tot zis sa scriu o poveste in doi. Sa se numeasca “povestea cu noi”.

Probabil, insa, ca azi sunt mut. Decrepit sau ciufut. Scrisul noptii asteia imi pare atat de inutil incat o sa ma duc la luna, o sa-i propun o solda lunara ca sa ma lase sa-i fiu atunci si acum….copil. Probabil ca ea (luna) o sa scrie ” povestea copilului si a lunii”.

“Luna e tata. Luna e un tata inalt, cu fata ceruita, poleita de umbre si nas elinic. Luna e inalta, cu aripi joase si aspre, pleata in carlionti blonzi, voce grava dar neteda, ochi negri si bulbucati si obraz ras. Luna pluteste aerodinamic pe vals, dar paseste anevoios pe cai. E tata bun, luna”.

Asa incepe povestea. Sfarsitul inca nu i l-am scris pentru ca nu s-a terminat inca. Povestea care se scrie singura si e nebanuit de infinita. Nu stiu cum s-o cheme, dar povestea care se scrie singura isi va alege propriul nume. Cu ce drept stramb as numi-o?

Azi luna era jos si ridicol de roscovana. M-am impiedicat de ea cand alergam de frig catre autobuz.

- Iarta-ma, luna, m-am plecat scotandu-mi palaria.

- nesanatos e sa ma numesti cum nu ma striga.

Ii intind palma dreapta

- Alex ma intitulez.cu cine am onoarea?

- ….

- Permiteti-mi sa va aflu numele. Sunt cam grabit.Fug de frig. Stiti, suntem certati si ma tot urmareste. Eu nu am ce-i da. Dar cine sunteti?

- ….

- Vad ca ma tratati cu raceala. (ingenunchiez. Era rosie si plina pe asfalt. Semana cu un O in paragina.)

Oare ce are diferit un O in paragina fata de un O in neparagina? De unde stiu oare ca un O e O si nu Q? cine imi spune daca doua linii intersectate formeaza un T, sau o cruce, sau un L sau un L intors?

In intersectie statia de autobuz e goala. In intersectie a ajuns si frigul dupa mult si m-a luat in brate. In jurul nostru multe O-uri micute topaiau inerente.

- Uite, uite!, ii strig extaziat frigului. Uite, uite cat de multe!

-Craciun fericit… parca imi sopteste la ureche. Dar nu mai stiu…am amortit?…

Post despre…blog-uri

admin — Thu, 20 Nov 2008 12:45:04 +0000

Au trecut cica cam 3 luni de cand imi expun aici ideile, (ne)simtirile, prozele mele ri(t)mate sau nu, clipuri and other shit.

Inainte de a lansa proiectul EzotericTheatre.wordpress.com (reclama pe fata, hahah) nu prea urmaream decat niste blog-uri de business, pentru a ma perfectiona si a gasi subiecte pentru dragul DailyBusiness.ro, alintat DaisyBiznis.ro. De cand cu acest blog insa, am inceput a ma mai uita si-n stanga si-n dreapta…

Cele care mi s-au parut ceva mai originale/interesante/simpatice/iesit din comun(e), se afla in blogroll. Considerentele pe care le-am pus acolo sunt multiple – de la prietenii/amicitii, la “ba, fiinta asta scrie BESTIAL si interesant!!!”.

Din (ne)fericire, din ce vazui, majoritatea blogurilor din Romania dar si pe plan international bat moneda pe 4-5 chestii.

Sunt blogurile PERSONALE. Unde cate o persoana, in principiu tipa, isi urla si-si plange destinul, care brusc, dupa o despartire (invariabil tragica), o ia razna. Post-uri deprimanto-depresive-plangacioase, din care sarmanul cititor nu se alege cu absolut, dar ABSOLUT nimic, decat eventual se deprima si el nitel. Oricum, de la o varsta incolo, am trecut toti prin `n` despartiri si dezamagiri, nu e nevoie sa-ti citesc si tie destinul “tragic”.

Apoi, sunt post-urile cu fotografii. Care, da, sunt ceva mai interesante, depinde insa, evident, de calitatea si valoarea acelor poze. Din ce vazui sunt 2 mari ramuri aici – blog-urile cu fotografii personale, unde o fatza zambitoare apare in fata a….ceva….de…undeva. Borrrringgggg. Apoi, sunt cele cu fotografii (ceva mai) artistice. Si acestea, sunt chiar o.k., mai inveti/vezi ceva, te mai inspira.

Apoi, sunt blog-urile gen….asta de-l citesti tu acu’. Cu diverse. Un amalgam zapacitor de nu stii ce sa crezi si nu-l prea poti incadra. Am primit feedback atat pozitiv cat si negativ. Pareri de genul “Alex, io intru zilnic la tine pe blog, pentru proza aia misto. Daca renunti insa la ea, nu prea cred ca as mai intra”. Si invers “Iti urmaresc posturile sociale…prozele alea nu le inteleg, don’t quite care!”.

Apoi, mai sunt blog-uri unde lumea nu face decat sa ia clipuri de pe YouTube.com sau Trilulilu.ro sau stiu eu de unde. Mda…iarasi, este tipul de blog subiectiv, unde acel/acea ce se ocupa de el se simte mai bine daca cineva ii impartaseste gusturile muzicale.

Evident, sunt si blog-uri SUPER interesante, in principiu cele care trateaza o anumita tema, dar totusi NU SIMTI, datorita stilului naratorului, ca ar fi repetitiv. In cazul meu, poate cel mai inteligent/care promite blog de-l citi recent, se afla in blogroll la mine si se cheama “Introspectii&More”.

Somn scenic

admin — Sat, 15 Nov 2008 08:49:47 +0000

Mi se mai intampla uneori cand n-am ce bea sa …scriu; mai ales toamna, mai ales noaptea. Si cu toate astea scriu si ard si iarasi scriu si iarasi ard. Sunt un creator denaturat. Le iubesc doar in fractiunea de secunda cand le nasc (poeziile); Apoi mi se par insipide, fortate si total cretine. ( hmm, parca a zis cineva candva ceva asemanator… dar, la dracu’, am renuntat sa cred ca voi ramane in constiinta veacurilor datorita genialitatii mele….suntem prea multi oameni si prea putine idei) e foarte frig acum si-mi promit in camera plina ca de maine sa tooot scriu…adica sa nu mai beu;

eu: nu mai bea, bre!
alter eu : Dar ce vreai, mai? Sa ma apuc de citit?!
eu: apoi, poate-ar fi cazu’….
alt ego: Cazu’ , necazu’…. vai de mamaliga noastra, ca suntem fripti.
alter eu: decrepit ce esti !
alt ego: Ce suntem, ce sunt ( zambi molatic)
eu: ne e dor sa fim copii? Si sa ne muzicim la picap?
alt ego: Mie mi-e dor sa ard gazu’ prin balarii de ses inalt lung, cu tiganii vesnicilor vecini si de mama sunand goarna la picnic !

Tacere… au obosit toti…. ploua, ploua, ploua, ce melomanie; taci si-asculta. sstt!!!

Eu e ranchiunos si melancolic. Eu lui eu ii dau o funie. Spanzura-te-ai de lustra noua a lu’ mama. Eu e rational si incapabil, potent si incompetent, avid de lumina si inecacios. Eu tuseste si lui i se umfla vena de la tampla stanga. am zis “se” ? Reflexivul ne omoara….sau “ne”…

Unde sunt? unde esti? unde e ?! Piticii din cerebel dantuiesc pe vals. Da ; nu te uita asa , bre!! Daca asta rasuna in camera… ntz, ntz, ntz…zeflemistilor !! (zise eu crispat; sau mort)

alt ego: Tu dormi? dormi acolo, sub lustra? te-ai spanzurat cu fir invizibil sau levitezi ? (rade vizibil calm amuzat)

silence please

alter eu: Taci dracului din gura ! Iesi naibii din camera!
alt ego: ce-ai ma? Ala e spanzurat si tu urli? (rade calm)
alter eu: Veau sa fiti singuri.
alt ego: pai ala e mort…. singur is. Te culci? Da’ de-abia te-ai trezit. Ti-e somn?
alter eu- in pat, cu fata la perete in asternutul galben: Taci dreacu’ .

pauza

alt ego- catre sine, delicios de bland: Azi ma joc de-a nenea bampiru’…da, da, ma joc ! Singur, nu cu mine. da-da singur.

E fericit

si vine usor spre vena din care picura vin. E vena aluilalt… da’ nu e sigur. E vena aluilalt … sau….

Cand ma trezesc, apoi adorm iara. Si poate cand ma trezesc din nou o sa pot sa valsez. Eu cu mine, noi cu piticii.

Se trage cortina. ah, la naiba! ce fac eu pana la 3 cand dantuiesc miresele si plec pe munte?! Ia zi, ce fac eu?

Te plangi mereu, nerusinatule! cum ce faci? O iei pe iubita, o imbraci in mireasa si-o transformi intr-o dragoste mare.

Aplauze

Combinare

admin — Sun, 09 Nov 2008 11:27:48 +0000

Ma plimbam azi noapte pe strazile Bucurestiului de altadata. Si chipuri albe cu palarii isi scoteau palaria in fata mea. Erau acele chipuri albe pe care le vezi in poze alb-negru rotunde , in pozele acelea ovale incrustate pe cruci.

Coloana mi-a crescut pana la infinit, intr-o bolta pana in cimitirul din Cismigiu. Pe asfalt inca se mai vad umbrele noastre in piruetele lui Stephane Lambiel. Si nu mai exista niciunul dintre voi si toti sunteti unul, acel absent care se tot pierde printre umbre.

Incerc sa gasesc ratiunea informatiei pure. Si am aripi. Si am aripi albe si negre care mi se desprind din oase si ma ridica si ma dor ..si ma ridica…. si am aripi si ma inmultesc in doua, in trei , in sapte… si ma inmultesc pana la infinit.

Mi-au crescut aripi si nu mai am maini si capul e plumbuit si zidul e tot mai aproape. Acelasi ceva de mine ma desparte. As vrea sa rad la infinit in noapte. Am aripi cu care imbratisez esenta, iar tie ti-am daruit mainile mele….ca sa le mangai cu ele.

Am adormit pe altarul fricii pure. Am adormit ca un prunc in cortex si m-am deconectat.

E nesperat de frig aici si aripile mi s-au ingreunat. am crezut ca zbor in jos, dar zbor de-a lungul unui punct in contratimp cu mine. Am scris cu aripile si….tacere. Si nu ma prind si nu ma rastignesc de aripi si coloana. Pentru ca Eu sunt Universul. Pentru ca Eu sunt al patimei si patima nu a fost a mea.

Obsesiv pasesc in Cismigiu pe oglinzi si ma concentrez sa nu pierd firul povestii. Si ma scurg catre dreapta si nu mai am ganduri si aripile scriu fara mine. Am crescut inalt pana la cer …. ma surprinde elasticitatea centrilor mei nervosi si mi-as vomita propria chemare. Din spate vine cate un val si e noiembrie si ploaie in mare.

Daca ma arunc in spuma o sa-mi creasca coada…. voi vorbi din ce in ce mai rar de niciodata…. acum ating oglinda si e paralizata.

Eu nu ma misc. Vibrez.