In viata asta. Dupa ce ma voi fi transformat intr-o broasca testoasa sau orice alta reptila in presupusa viata viitoare, nu`sh…ramane sa vad.

Pe locul 5 – Brazilia. Plaje lungi. Terra Rossa. Amazon, jungla, salbaticie combinata cu civilizatie mmm…femei frumoase. :D

4 – Japonia – o cu totul alta cultura, multe multe ceaiuri, munti si apa, aglomeratie haos si multe…aaa…gadgeturi.

3 – Orice tara cu iesire la Sahara – cel mai mare desert, traiesti extrem, fan DUNE deci…, credinte rudimentare in zona

2 – Noua Zeelanda – pentru peisajele incredibile (in special munti), pentru ca este inca salbatica, pentru libertate aproape totala, fauna and flora.

1 – Peru – Pentru civilizatia fantastica, pentru acei oameni cu parul lung si drept si negru, pentru muzica lor, pentru a trai intr-un oras la peste 2.000 de metri altitudine, pentru incasi/azteci/mayasi, pentru Machu Picchu, pentru limba lor.

Ce tari am vazut, macar fugitiv si mi-au/mi-ar fi placut (de as fi stat mai mult)? Parte din Canada (spre Stancosi…), Elvetia, Austria (munti, liniste and…shit), Franta (dar nu Paris) si eventual Suedia.

Dupa nitel sfat cu Acna – saptamana va fi cea a muzicii din RECLAME! Tralallaaaaa! la!

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=Q9zgT3WzTVA]

Deci frati-meu tocmai a facut inca ceva bun pentru mine. Respectiv, mi-a recomandat o carte. Touching the Void (Culmile Neantului – trad.).

Cartea este scrisa de un alpinist profesionist, JOE SIMPSON si prezinta intamplarile (reale) pe care el si colegul alpinist SIMON YATES le-au trait in incercarea de a escalada si a cobori Siula Grande, din Anzii peruvian. Adica aproape 6.000 de metri.

Cartea a primit tot felul de premii si a fost si ecranizata.

Pe scurt, cei doi au atins dupa multe greutati varful, in premiera mondiala. La coborare, pe o vreme total neprielnica, Joe aluneca lovindu-se la rotula, spargandu-si-o. La o altitudine de peste 5.000 de metri, aceasta putea insemna condamnare la moarte.

Cu toate acestea, Simon incearca sa-l coboare intr-un fel de semi-rapel pe colegul suferind (autorul cartii) insa la un moment dat lucrurile scapa de sub control. Joe atarna in neant, aproape inghetat, iar punctul de sprijin al lui Simon este precar. Acesta din urma este nevoit sa taie coarda care il sustinea pe Joe pentru ca macar unul dintre ei sa supravietuiasca muntelui.

In mod miraculos, Joe supravietuieste caderii, colegul sau considerandu-l insa mort.

Cartea este scrisa incredibil de bine, te tine in suspence aproape continuu, TRAIESTI alaturi de personaje si parca SUFERI alaturi de ele. Citind-o, imi puneam aproape continuu intrebarea: “De ce oamenii simt nevoia sa isi riste viata doar pentru a ‘cuceri’ varful inaccesibil al unui munte!? DE CE sa treaca prin degeraturi, accidente, chinuri ingrozitoare pentru ca la (potentiala) intoarcere sa….CE?!” Si exista un pasaj in carte unde, dupa accident, Simon se intreaba acelasi luru. Citez:

“M-am uitat la muntele ce se inalta deasupra mea. Gol. Am facut un lucru fara sens – sa-l escaladam, sa-l traversam si sa-l coboram. Stupid! Muntele parea perfect; atat de curat si neatins, iar noi nu am schimbat nimic. Era minunat, imaculat, dar imi dadea o senzatie de gol. Am fost pe el prea mult, si mi-a luat totul”.

…si dupa cadere, Joe incearca sa se salveze:

“Dupa o ora de incercari am renuntat. Avusesem patru tentative de escaladare a peretului de gheatza. Doar o singura data am reusit sa ma ridic complet de pe terasa. Infipsesem ambii pioleti deasupra mea si m-am tras in sus. Cand mi-am infipt coltarii bocancului stang in perete, m-am intins din noi cu un piolet. Pana sa apuc sa-l infig in gheata de deasupra coltii mi-au cedat si am alunecat greoi pana in celalalt piolet. Gheata de sub el s-a spart si am cazut inapoi pe terasa, cu piciorul ranit indoit dureros sub mine. Am tipat si m-am rasucit sa-l eliberez. Apoi am ramas nemiscat, asteptand ca durerea sa cedeze. Nu mai voiam sa mai incerc o data”. [...] “Sunt mort. Nu mai avea pentru ce sa se intoarca inapoi (Simon – n.r.). Mi-am scos supramanusile si manusile interioare si mi-am examinat degetele. Doua degete negre la fiecare mana si un degete mare albastrui. Le-am indoit, formand pumni, si am incercat sa strang tare, dar nu am simtit apasarea”.

Dupa cum banuiam, Sean Penn a luat premiul la cel mai bun actor (pe meritat…). Heath Ledger bla-bla…. Animatia Wall-E a castigat pentru ca a fost cam singura animatie pe anul trecut…(Hey! de fapt nu! Ce s-a intamplat cu Kung-Fu Panda?!?! Ala-i misto! Grrrrr…). Si ca o nota pentru mine… tre’ sa vad filmul japonez Departures, sa vedem ce-i de capu’ lui.

1. CEL MAI BUN ACTOR ÎN ROL PRINCIPAL: Sean Penn (“Milk”)

2. CEL MAI BUN ACTOR ÎN ROL SECUNDAR: Heath Ledger (“The Dark Knight”)

3. CEA MAI BUNĂ ACTRIŢĂ ÎN ROL PRINCIPAL: Kate Winslet (“The Reader”)

4. CEA MAI BUNĂ ACTRIŢĂ ÎN ROL SECUNDAR: Penelope Cruz (pentru rolul din “Vicky Cristina Barcelona”)

5. CEL MAI BUN FILM DE ANIMAŢIE AL ANULUI: “WALL-E”

6. CEA MAI BUNĂ SCENOGRAFIE: “The Curious Case of Benjamin Button”

7. CEA MAI BUNĂ IMAGINE: “Slumdog Millionaire” (Anthony Dod Mantle)

8. CELE MAI BUNE COSTUME: “The Duchess” (Michael O’Connor)

9. CEL MAI BUN REGIZOR: Danny Boyle (“Slumdog Millionaire”)

10. CEL MAI BUN DOCUMENTAR: “Man on Wire” (James Marsh, Simon Chinn)

11. CEL MAI BUN DOCUMENTAR DE SCURT-METRAJ: “Smile Pinki” (Megan Mylan)

12. CEL MAI BUN MONTAJ: “Slumdog Millionaire”

13. CEL MAI BUN FILM STRĂIN AL ANULUI: “Departures” (Japonia)

14. CEL MAI BUN MACHIAJ: “The Curious Case of Benjamin Button”

15. CEA MAI BUNĂ COLOANĂ SONORĂ: “Slumdog Millionaire”

16. CEA MAI BUNĂ MELODIE ORIGINALĂ: “Jai Ho” (din filmul “Slumdog Millionaire”)

17. CEL MAI BUN FILM AL ANULUI: “Slumdog Millionaire”

18. CEL MAI BUN SCURT METRAJ DE ANIMAŢIE: “La Maison en Petits Cubes” ( Kunio Katô)

19. CEL MAI BUN SUNET: “Slumdog Millionaire”

20. CEL MAI BUN MIXAJ SONOR: “The Dark Knight”

21. CELE MAI BUNE EFECTE SPECIALE: “The Curious Case of Benjamin Button”

22. CEL MAI BUN SCENARIU ADAPTAT: “Slumdog Millionaire”

23. CEL MAI BUN SCENARIU ORIGINAL: “Milk”

24. CEL MAI BUN SCURT METRAJ DE FICŢIUNE: “Spielzeugland (Toyland)” (Jochen Alexander Freydank)