Ieri am fost cu un grup la o terasa de manele.

Iep, si inca o data, daca mai era nevoie, am realizat ca nu conteaza atat locul, cat oamenii cu care mergi.

Si de fapt, este banal sa spun, oare, ca de fapt nu ne este dor de un loc anume, ci de momente traite acolo, de cele mai multe ori cu niste oameni arta?

“Mi-e dor sa merg la Paltinis”, inseamna de fapt “Mi-e dor de momentele placute petrecute si traite acolo, cu anumite persoane”.

Motiv pentru care da, mai vreau sa merg in Piatra Craiului, sa stau atarnat de o banca, la Curmatura, cu o chitara in mana si cu un vin fierbinte in dreapta, sa cantam, uitandu-ne cum soarele dispare dupa creasta. Da, imi este dor de Piatra Craiului.

Motiv pentru care, da, mai vreau sa merg la Sibiu, sa ma plimb pe strazi, sa merg intr-o anumita terasa si intr-un anumit parc, sa incerc sa ma dau intr-un anumit leagan, cu o persoana speciala.

Motiv pentru care, nu, nu mai vreau sa merg la Barcelona, sa calc pe strazile pe care calcam cand inima-mi plangea din cauza unui om, motiv pentru care nu, nu mai vreau sa merg in Vama Veche, loc in care ma uitam, zambind, cum cineva lingea, la propriu, farfuria de ciocolata lasata de o nefericita clatita. Nici clatita dar mai ales omul nu mai sunt.

Dar da, mai vreau la terasa de manele. Oricand, insa nu cu oricine.